O.R.L.

Afecţiuni otice:


  • dopuri de cerumen
  • otite
  • otomastoidite
  • diverse tulburări de auz (copii, adulţi care lucrează în zgomot, vârstnici)
  • acufene (zgomote auriculare)
  • vertije (ameţeli, tulburări de echilibru).

Afecţiuni rino-sinusale:


  • rinite şi sinuzite acute sau cronice
  • deviaţii de sept nazal
  • polipoze nazale
  • alergii nazo-sinusale
  • hemoragii nazale
  • tulburări de respiraţie şi miros
  • sforăit.

Afecţiuni faringo-laringiene:


  • adenoidite (polipii copiilor)
  • amigdalite
  • faringite
  • laringite
  • disfonii (tulburări ale vocii)
  • disfagii (dificultăţi la înghiţire)
  • inclusiv depistarea precoce a cancerului faringo-laringian.

ORL – definiție

ORL este prescurtarea termenului ”oto-rino-laringologie și chirurgie cervico-facială”, mai pe înțeles specialitatea medicală care se ocupă din punct de vedere medical și chirurgical cu bolile de ”nas, gât și urechi”.

Mai exact, este vorba despre organele situate la nivelul capului și gâtului: ureche externă, medie și internă, cavități nazale, sinusuri paranazale, cavitate bucală, faringe, laringe, porțiunea toracică a esofagului și traheei, glande salivare, nervi cranieni, alte organe de la nivel cervical (mușchi, vase, nervi). Sunt implicate deci căile aero-digestive superioare cu funcții vitale precum respirația, deglutiția, vocea, articulația, organe de simț (auzul, mirosul, gustul), simțul echilibrului, sensibilitatea, durerea și motricitatea regiunii cap-gât.



O mică parte a acestor organe și sisteme este ”vizibilă la suprafață”, cea mai mare parte este în profunzimea viscero-craniului și a regiunii cervicale, mergând până la baza craniului (rinobaza, otobaza). De exemplu: nasul nu este reprezentat doar de piramida nazală din mijlocul feței, ci reprezintă o cavitate largă, adâncă și complexă în alcătuire; de asemenea, urechea nu este constituită doar din pavilionul auricular, ”gâtul” nu înseamnă doar amigdale etc. Mai mult, aceste organe sunt corelate anatomic și funcțional, o afectare a unei părți fiind intim legată de afectarea alteia.

Așa stând lucrurile, este de înțeles că un diagnostic corect și complet în sfera ORL nu poate fi formulat decât prin examinarea tuturor acestor organe și sisteme, cu ajutorul unor instrumente și probe adecvate, aflate doar în arsenalul medicului ORL-ist, singurul care poate ”privi în interiorul” acestor organe și sisteme.

Patologia este diversă. Se pot întâlni malformații, traumatisme, inflamații, infecții, reacții alergice, formațiuni tumorale, tulburări vasculare sau neurologice, combinații ale acestora. Poate fi vorba de afecțiuni acute, subacute sau cronice.

Dată fiind complexitatea specialității, au apărut și așa-numitele ”supra-specializări”, ramuri care vizează țintit anumite aspecte. Vorbim despre: otologie, audiologie, vestibulologie, neuro-otologie, rinologie, laringologie, foniatrie, endoscopie și chirurgie endoscopică ORL, laser-chirurgie ORL, cofochirurgie, chirurgia urechii supurate, fonochirurgie, chirurgie oncologică cervico-facială, chirurgie reconstructivă cervico-facială etc.

Consultația ORL – aspecte particulare

Indiferent de specialitatea medicală, primul și cel mai important pas este stabilirea unui diagnostic cât mai corect și complet, fără de care nu se poate recomanda un tratament adecvat. Orice consult medical presupune, în mare, 3 etape pentru stabilirea diagnosticului:

  • Anamneza, adică relatarea simptomatologiei în fața medicului. Reprezintă primul și, de cele mai multe ori, cel mai important pas. În funcție de simptomele descrise de pacient, medicul va avea o primă orientare de diagnostic. Anamneza efectuată atent și corect poate oferi, în multe cazuri, cele mai multe informații.

  • Examenul clinic reprezintă examinarea propriu-zisă a pacientului pe aparate și sisteme, în funcție de specialitate. Cu precădere în ORL examinarea tuturor acestor organe este esențială. Fără vizualizarea efectivă endocavitar nu se poate pune un diagnostic. Același simptom poate fi dat de afecțiuni de gravități complet diferite. Spre exemplu: o scădere auditivă unilaterală poate fi dată de o patologie a urechii externe (cum ar fi un dop de cerumen), dar poate fi și semnul unei afecțiuni tumorale a rinofaringelui sau a unei tulburări de tip accident vascular în urechea internă. De la caz la caz în completarea examenului clinic pot fi necesare investigații suplimentare, de exemplu în sfera ORL măsurători auditive, endoscopii etc. În urma anamnezei și a examinărilor clinice, medicul stabilește ceea ce se numește diagnostic clinic, de multe ori suficient pentru a stabili o conduită terapeutică corectă.

  • Investigațiile paraclinice pot fi necesare în unele cazuri pentru un diagnostic mai complet. Acestea pot cuprinde analize de laborator (ex. sânge, secreții), imagistică (ex. radiografii, ecografii, tomografii, rezonanță magnetică nucleară) etc. Astfel se elaborează diagnosticul final.

    În cazul în care anamneza și examinarea clinică ”de bază” nu sunt suficiente pentru elaborarea unui diagnostic de certitudine, se impune efectuarea de examinări complementare clinice sau paraclinice. Este, deci, recomandată efectuarea acestor investigații cu aviz medical, medicul examinator fiind cel care poate avea o atitudine obiectivă în urma consultului. Orice investigație paraclinică urmează apoi a fi gândită și interpretată în context clinic de către medicul specialist, luând în calcul factori multipli și complecși: vârsta, starea generală de sănătate, ”importanța” afecțiunii respective în viața pacientului, statusul socio-profesional (cerințe profesionale, factori de risc la locul de muncă etc.), medicația asociată, diagnostice diferențiale, prognosticul de evoluție pe termen scurt, mediu și lung etc. Este necesar ca pacientul să înțeleagă cât se poate de clar despre ce este vorba, astfel încât acceptul sau eventualul refuz de a efectua o anumită investigație să fie asumate în cunoștință de cauză.

    De reținut: este indicat ca orice consult să respecte cele 3 etape, în succesiunea prezentată mai sus. Pacientul furnizează medicului informațiile necesare, medicul examinează și apoi stabilește un plan ulterior de investigații, dacă acestea sunt considerate necesare. De accea deseori nu este suficientă o singură prezentare la medic, ci două sau trei consulturi, pentru a avea o concluzie clară. Abia după stabilirea diagnosticului corect și complet se va putea elabora un tratament corespunzător, medical sau chirurgical.